Copiii nimănui din şcolile comunismului

În R. Moldova, doar 20% dintre copiii fără probleme de sănătate au statut de adopţie. Ceilalţi, din cauza birocraţiei, nepăsării şi chiar a corupţiei, ajung să nu aibă niciodată o mamă şi un tată doar ai lor, petrecându-şi toată viaţa într-un internat.

Vineri, 6 martie 2015, la Şcoala-internat din Străşeni, copiii se pregăteau de matineu. La fel ca în toate instituţiile şcolare din R. Moldova, micuţii îşi aminteau de 8 martie şi de mame, chiar dacă mulţi dintre ei nu au văzut-o niciodată pe cea care le-a dat viaţă. Pe faţa lor, însă, nu se citea supărare sau tristeţe, ci bucuria că pot rosti acest cuvânt, mama. Pentru că, în acea zi, toate scenetele şi poeziile au fost despre mame, iar copiii se comportau de parcă ele, mamele, îi urmăreau din sală, aşa cum se întâmplă de obicei, în şcoli, la astfel de evenimente.

La internat, direct din sala de judecată

Alexandru a ajuns la internat anul trecut, direct din sala de judecată, după ce mama sa a fost decăzută din drepturile părinteşti. „După pronunţarea hotărârii, acesta a rămas în sala de judecată. Mi s-a telefonat ca să merg să-l iau. Ulterior, am întocmit documentele, iar copilul a fost plasat la noi”, povesteşte Constantin Ioniţă, directorul Şcolii-internat din Străşeni. Alexandru are 6 ani neîmpliniţi şi este ultimul copil care a ajuns în „posesia” statului la Şcoala-internat din Străşeni. Deşi este la vârsta la care multe pot fi schimbate, inclusiv în educaţie, Alexandru pare captivul unei situaţii în care nu poartă nicio vină. „Administraţia publică locală trebuie să caute o familie pentru Alexandru. Aşa spune legea. Până acum, nu s-a găsit însă o asemenea familie. Şcoala, din păcate, nu poate face nimic, nu are nicio atribuţie”, ne explică Ioniţă.

Olga Vlădicescu, primara s. Recea, Străşeni, localitatea în care s-a născut Alexandru, spune, însă, că pentru acest băiat nu prea există alte soluţii, în afară de şcoala-internat. „Asistentul social ar trebui să caute o familie, dar cazul e problematic. El (asistentul, n.r.) de mult e la pensie. Atunci când instanţa a decis decăderea mamei din drepturile părinteşti, el nici nu a putut merge la judecată şi am fost eu. M-am ales cu blesteme pentru toată viaţa. Mama are probleme mintale, iar bărbatul cu care trăieşte în concubinaj e fost puşcăriaş. Copilul a fost dat la grădiniţă şi internat. De atunci, nu mai ştiu ce se întâmplă cu el. Da, noi trebuie să ne ocupăm, dar cine în sat poate să ia acum un copil, când aici au rămas mai mulţi bătrâni? Nu pot să vă spun nimic. Am scris la asistenţa socială republicană, dar nu mi-au răspuns. E complicat”, susţine primara.

Alexandru şi nepăsarea autorităţilor

Ca lucrurile să se rezolve mai simplu, Alexandru ar trebui să primească statut de adopţie, după care băiatul ar putea fi înfiat aici, în R. Moldova, sau în străinătate. Din cauza nepăsării şi birocraţiei, însă, acest lucru nu se întâmplă, deşi, la prima vedere, Alexandru întruneşte toate condiţiile pentru a primi acest statut, tatăl nefiind cunoscut, iar mama – decăzută de drepturile părinteşti. „De asta trebuie să se ocupe asistentul social, dar… el nu face asta. Scuzaţi-mă, dar eu nu pot să fac lucrul lui. Întrebaţi-l pe el de ce”, ne zice Olga Vlădicescu.

Am vorbit cu Dumitru Anton, asistent social la Recea, care însă a încurcat mai multe lucruri, precizând că ar fi nevoie de acordul mamei, deja decăzută din drepturi, pentru ca minorul să obţină statut de adopţie, sau că este nevoie mai întâi să se găsească familia, după care copilul să fie declarat adoptabil, deşi legea spune altfel. „În familia asta au fost trei copii. Pe unul, mai demult, noi l-am înfiat, dar acum suntem în căutare”, susţine Dumitru Anton. L-am întrebat de ce nu pregăteşte actele pentru Alexandru, ca să poată primi statut de copil adoptabil. „Da ce, este deja persoana care-l vrea? Trebuie să fie mai întâi persoana şi ea va face adopţia. Nu ştiu. Trebuie de vorbit şi cu mama, ca ea să dea acordul. Dacă ea nu dă voie, nu putem face nimic”, zice asistentul. I-am amintit că mama a fost decăzută din drepturile părinteşti, astfel nefiind nevoie de un asemenea acord. „Eu nu-i ştiu statutul ei acum”, se scuză asistentul social.

În aceste circumstanţe, Alexandru împărtăşeşte soarta altor câteva mii de copii din R. Moldova, care, deoarece instituţiile statului nu-şi fac datoria, sunt condamnaţi să stea în internate. La Şcoala-internat din Străşeni, de exemplu, se află acum 134 de copii. Din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, niciunul dintre ei nu are statut de copil adoptabil. „Noi avem 52 de copii orfani. Dar, ei nu sunt adoptabili. Pentru că sunt în viaţă mama, tata, bunelul. Statutul de copil adoptabil poate fi obţinut biologic, neavând pe nimeni, sau prin intermediul instanţei de judecată. Noi însă avem atâtea legi, dar mecanismele lasă de dorit. Legea spune clar că primăria din satul unde s-a născut copilul trebuie să aibă grijă de soarta lui. Noi am făcut zeci de demersuri către primăriile din mai multe sate, prin care am anunţat autorităţile locale câţi copii de la ei sunt în şcoala-internat şi am solicitat să fie revizuite dosarele, pentru a vedea şi poate a schimba soarta lor. Nu am primit însă niciun răspuns. Cel mai simplu pentru autorităţile locale e să ducă un copil la şcoala-internat şi pe urmă să uite de el”, spune Constantin Ioniţă.

3000 de copii în internate şi doar 373 adoptabili

La sfârşitul anului 2014, în R. Moldova, conform informaţiilor oferite de MMPSF şi Ministerul Educaţiei, existau 29 de instituţii care găzduiau 2978 de copii rămaşi fără îngrijirea părinţilor, dintre care 9 şcoli de tip internat pentru copii orfani şi rămaşi fără îngrijirea părinţilor, unde se aflau 809 copii, şi alte 20 de instituţii, care găzduiau 2169 de copii cu deficienţe de sănătate. În acest condiţii, conform unor informaţii oficiale oferite pentru ZdG de către Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei (MMPSF), la 6 februarie 2015 erau doar 347 de copii adoptabili, dintre care, doar 173 de copii cu diagnosticul „sănătoşi”. Cu alte cuvinte, în R. Moldova, doar 20% din copiii care nu suferă de vreo maladie ar putea fi adoptaţi. Conform informaţiilor din acelaşi răspuns, doar 63 de copii din şcolile-internat au vârsta de până la 7 ani, dintre care, doar 30 sunt sănătoşi. Din numărul total de copii fac parte 81 de cupluri de fraţi, dintre care, 53 de cupluri a câte 2 fraţi, 23 de cupluri a câte 3 fraţi, 3 cupluri a câte 4 fraţi şi 2 cupluri a câte 5 fraţi. Totodată, din numărul total de cupluri de copii cu vârsta de până la 7 ani, doar în cazul a două cupluri, copiilor le-a fost stabilit diagnosticul „sănătoşi”. În aceste condiţii, conform informaţiilor primite de la MMPSF, în ultimii 5 ani, 2010-2014, doar 514 copii au fost adoptaţi la nivel naţional şi alţi 99 la nivel internaţional.

Conform legii, după epuizarea tuturor măsurilor de (re)integrare, în familia biologică ori în familia extinsă, a copilului orfan sau a copilului rămas fără ocrotire părintească, autoritatea teritorială de la domiciliul copilului emite o decizie privind stabilirea statutului de copil adoptabil. Măsurile de (re)integrare a copilului în familia biologică sau în familia extinsă se efectuează potrivit unui plan individualizat de asistenţă, care se realizează în termen de 6 luni de la data luării la evidenţă. În realitate, însă, există copii care-şi petrec toată copilăria într-un internat şi nu primesc niciodată statutul de copil adoptabil, astfel fiindu-le răpită şansa de a avea o mamă şi un tată doar ai lor. De ce?

Explicaţiile autorităţilor

„Moldova nu a avut, până în 2010, o legislaţie care să reglementeze această formă de protecţie. Statutul unui copil îl stabileşte însă nu ministerul, ci autorităţile tutelare, adică autorităţile publice locale. Problema la noi vine din faptul că există foarte mulţi părinţi plecaţi, pierduţi, pe care nu-i caută nimeni… Din această cauză, nu poţi stabili statutul unui copil. În ultimul timp, lucrurile au început să se schimbe, dar nu aşa cum ne-am dori noi. Trebuie intensificat lucrul în domeniul stabilirii acestui statut şi monitorizării părinţilor. Ei au plecat, au lăsat copiii şi nimeni nu se mai ocupă de ei. Nu asistenţii sociali sunt problema. În capul lor, le-am pus toate problemele. Nu vreau să-i apăr, pentru că sunt unii mai pregătiţi, alţii mai puţin pregătiţi, sau care au nimerit întâmplător în aceste funcţii, dar, autoritatea tutelară este consiliul şi primăria, şi nicidecum asistentul social. Poate va ajuta instituirea pe lângă primărie a funcţiei de specialist în domeniul drepturilor copilului, pentru că legea a fost modificată, dar majoritatea primăriilor nu au angajat oameni în acest domeniu din lipsa surselor financiare…”, afirmă Valentina Buliga, ex-ministra MMPSF, devenită între timp deputată. Aceasta crede că numărul mic de adopţii nu s-ar datora procedurii de adopţie, considerată de mulţi una anevoioasă şi complicată, despre care ZdG a scris în ediţia din 18 decembrie 2014. „Problema e lipsa de statut şi dorinţa unor părinţi adoptatori de a adopta şi de a avea un copil cu anumite calităţi, ceea ce, în viziunea noastră, e o atitudine greşită, fiindcă noi trebuie să căutăm părinţi pentru copil, nu copil pentru părinţi”, crede Valentina Buliga.

Cu explicaţii similare a venit şi Cornel Ţăruş, şef adjunct al Direcţiei politici de protecţie a familiei şi drepturilor copilului din cadrul MMPSF. „Sunt două probleme. Cadrul legal, în speţă, legea 140 din 14 iunie 2013, care este în vigoare de la 1 ianuarie 2014, deci, de un an de zile, prevede obligativitatea pentru structurile teritoriale să stabilească statutul legal al copiilor care sunt separaţi de părinţi. În principiu, faptul că nu toţi copiii au statut determinat la zi este o încălcare a atribuţiilor funcţionale de către autorităţile teritoriale. Dar asta nu înseamnă că, din 3 mii şi ceva de copii, 300 care au statut determinat şi restul care nu au, toţi sunt fără statut din cauza faptului că autorităţile locale nu şi-au îndeplinit atribuţiile. Acum, se lucrează la statutul la o parte din aceşti copii, iar ceilalţi copii nu au statut pentru că sunt plasaţi temporar”, precizează Ţăruş.

„Cineva poate să aştepte şi toată viaţa…”

Oficialul susţine şi el că procedura de adopţie nu este una foarte complicată, mai ales pentru cei care-şi doresc cu adevărat să adopte un copil. „Problema e că adoptatorii noştri preferă copiii mici, sănătoşi, frumoşi etc. Fenomenul abandonurilor, care avea o amploare mult mai mare în anii 2000, acum s-a diminuat simţitor. Numărul de copii mici, nou-născuţi, sănătoşi, care pot merge la adopţia naţională este foarte mic. Mulţi copii adoptabili sunt cu foarte grave probleme de sănătate şi, într-adevăr, situaţia e dramatică, pentru că unii dintre ei vor fi nevoiţi să absolvească sistemul rezidenţial şi nu vor fi adoptaţi niciodată. Pe de altă parte, în unele cazuri este vorba şi de opinia copiilor. Mulţi dintre cei mai mărişori nu mai vor să fie adoptaţi, având deja diverse relaţii în internat. Astfel, ei preferă să rămână în sistemul unde sunt în momentul de faţă. Atunci când te duci la piaţă să cumperi o maşină, pur şi simplu de duci cu banii şi îi laşi pe capotă? Nu este chiar aşa. Eu personal mă bucur că procedura este aşa, foarte clară şi nu uşoară. Acum au fost eliminate o bună parte dintre posibilităţile de corupţie şi de birocratizare excesivă”, crede acesta. „Poate cineva să aştepte şi toată viaţa şi să nu primească un copil. Aici trebuie deja să discutaţi cu cei din teritoriu, pentru că noi, la minister, facem politicile, dar ele sunt implementate la nivel local, iar noi nu avem nicio atribuţie. Cum selectează ei, nu ştim. Eu am înţeles că, cel puţin la Chişinău, au făcut o comisie şi au anumite criterii. Şi, într-un for colegial, ei selectează adoptatorul pentru un anumit copil, atunci când există mai mulţi candidaţi pentru un copil. Nu este ca la magazin. Dacă eşti pus în rând, azi-mâine-poimâine te ajunge rândul şi te alegi cu un copil pe care ţi l-ai dorit. Noi, la minister, de exemplu, în cazul adopţiilor internaţionale, dacă avem 2-3 candidaţi consideraţi apţi pentru a adopta un copil, avem anumite criterii prin care, din trei candidaţi, îl selectăm pe cel mai adecvat. De exemplu, pentru că are studii mai bune, pentru că are o experienţă… Pur formal. Nu înseamnă că ăsta îl va iubi şi cel mai mult. Cu privire la mită, cred că trebuie să se ocupe procuratura. Eu nu pot să spun dacă este sau nu este acest fenomen. Dacă fenomenul există, el trebuie eradicat. Dar, cel puţin la minister, la adopţiile internaţionale, totul este transparent”, susţine Cornel Ţăruş.

„Copilul trebuie să crească în familie”

„Însăşi procedura de adopţie este complicată. Copiii care pot fi adoptaţi sunt incluşi într-o listă. Apoi, după mai multe formalităţi, se dau spre adopţie. Foarte mulţi oameni se adresează la noi cu dorinţa de a înfia un copil. Dar, când se duc în organele celea, e o maşinărie… Cunosc problema asta. Practic, când ajungi să obţii un certificat, trebuie să umbli cu lunile. Sunt colegii mei, suntem într-un sistem, dar e multă birocraţie în autorităţile publice locale. Du-te şi adă certificatul cela ca să-ţi dau certificatul celălalt. Dacă mai este un cetăţean străin, în genere, el poate ridica mâinile în sus şi zice: gata, nu mai vreau să am legătură cu nimeni”, spune însă Constantin Ioniţă, directorul Şcolii-internat din Străşeni.

„Birocraţia are şi dreptate oleacă, pentru că minorii pot ajunge să fie abuzaţi… Dar, totuşi, cred că trebuie urgent de revăzut mecanismul de adopţie, şi anume adopţia internă, pentru că, nu iese copilul din ţară. Copilul adoptat poate fi supravegheat, dar să fie în familie. Noi avem, în fiecare primărie, asistent social. Avem primarul, care e obligat să asigure protejarea drepturilor copilului. Sunt mecanisme. Copilul trebuie să crească în familie. Trebuie să ajungem să nu avem aceste şcoli ale comunismului. Ele au fost construite în perioada când părinţii erau duşi în Siberia şi prin anii ’60, s-au făcut 50 şi ceva de şcoli, numai în Moldova. În ele, copiii erau învăţaţi cum să lupte pentru cauza partidului şi… înainte. Dar acum trăim într-un alt mediu. Copilul trebuie să fie aproape de societate, de realitate. Noi aici îl ţinem ca în palmă, iar când îi dăm drumul, el se pierde, se dezorientează. Cu tot respectul pentru colegii mei educatori, dar e o mare diferenţă între educaţia dintr-o familie şi cea de aici, chiar dacă sunt cazuri când există o legătură strânsă între educatori şi copii”, crede Constantin Ioniţă.

Sursa: ziarul de gardă